April 5, 2018

April 5, 2018

April 5, 2018

Please reload

Recent posts
Featured posts

Basic life

June 13, 2017

 

My name is Vlad Elena Alice, I am 16 years old and I live in Buzau, Romania. My parents are migrants: my father has been living in Spain for almost 14 years, and my mother in Italy for almost 10 years. Of course, they come home to visit me and sometimes they stay for a while. They said they left with a good reason: to offer me a better life. It is the same reason for everyone in my situation from Romania.

 

Now I live with my grandparents and the relationship between me and them is wonderful. It is the same with the other members of my family, who support me and help me to do whatever I want to do. I’m on good terms even with my classmates and friends, and their friendship matters a lot, and that’s the most beautiful thing.

 

It's difficult to grow up without parents at a young age and without parental support, your chances of succeeding in life are greatly diminished. Sometimes you feel like you need someone to fill the empty place in your life. The one that your parents left behind. But if this is your life, you eventually get used to it. It just doesn’t bother you anymore.

 

I can’t explain what was like to get over the absence of my parents, because they were never really there in the first place. I mean, we talk weekly and they try really hard to be an important  part of my life(and sometimes they succeed), but it is still nothing if they are just not here.

 

On the other hand, it is really difficult and challenging to deal with life without our loved ones. You don't feel like doing anything except to think about them. Sometimes you just need a hug, a shoulder to cry on when you need it and  some piece of advice when you just don’t understand life. And that’s what friends are for, but sometimes you need the unconditional love that your parents were supposed to give you.

 

I was raised by my grandparents. These people are family to me. I am sure that if the circumstances were different, if my parents didn’t leave, I would be a completely different person. And I don’t like this idea at all.  I like the way I am right now, what I’ve become, and what my future has in store for me.

 

I’m not judging my parents, they did what they thought it was the best for me to do. I mean, if I had the opportunity to leave this country for a well-paid job and a successful future, I would immediately do it. Of course, after graduating.

 

What I learned from my little life experience is that you can still be a completely normal person and  live a fulfilling life even without your parents. Just because they are not there at the moment, it doesn’t mean that they don’t care about you or they don’t want you to succeed. You still have to do your thing. This is what I’m doing.

__________________________________________

 

O viaţă obişnuită

 

Mă numesc Vlad Elena Alice, am 16 ani şi locuiesc în Buzău, România. Părinţii mei sunt migranţi: tata este în Spania de aproximativ 14 ani, iar mama în Italia de aproape 10 ani. Bineînţeles, ei vin acasă pentru a mă vizită şi uneori rămân chiar şi o perioada mai lungă de timp. Ei spun că au plecat pentru un motiv plauzibil: sa-mi ofere o viata mai bună. E acelaşi motiv ca în mai toate cazurile de acest fel din România.

 

Acum stau cu bunicii, iar relaţia dintre mine şi ei este minunată. La fel şi cu ceilalţi membri ai familiei, care mă susţin şi mă ajută în tot ceea ce îmi propun să fac( nu doar pe plan profesional). Mă înţeleg foarte bine şi cu colegii şi prietenii iar prietenia lor inseamna mult, şi asta mi se pare cel mai frumos lucru. Este dificil să creşti fără părinţi de la o vârstă foarte fragedă, iar fără sprijinul acestora, şansele de a reuşi în viaţă sunt reduse. Câteodată simţi că ai nevoie de cineva pentru a umple golul pe care părinţii tăi l-au lăsat atunci când au plecat. Dar dacă aşa a fost viaţa ta, te obişnuieşti eventual. Pur şi simplu nu te mai deranjează.

 

Nu prea pot explica cum a fost să trec peste absenţa părinţilor mei, pentru că ei nu au fost niciodată prezenţi în primul rând. Chiar dacă vorbim săptămânal şi chiar daca încearcă din răsputeri să reprezinte o parte importanta  din viaţa mea (şi câteodată chiar reuşesc), dacă ei nu sunt aici totul e in zadar.

 

Pe de altă parte, este chiar dificil şi provocator să faci faţă vieţii fără cei pe care-i iubeşti. Tot ceea ce poţi face este să te gândeşti la cât de mult îţi lipsesc. Câteodată ai nevoie de o îmbrăţişare, un umăr pe care să plângi, sau nişte sfaturi atunci când pur şi simplu nu poţi înţelege viaţa. Şi pentru asta sunt prietenii, dar nimic nu se compară cu iubirea necondiţionată din partea părinţilor.

 

Am fost crescută de către bunicii mei. Oamenii ăştia reprezintă familia pentru mine. Sunt sigură că în alte circumstanţe, dacă părinţii mei nu ar fi plecat, aş fi fost o cu totul altă persoană, iar ideea asta nu mă încântă deloc. Sunt mulţumită cu cine sunt acum, ce am devenit, şi de ceea ce imi rezerva viitorul.

 

Nu îi judec pe părinţii mei, au făcut ce au crezut că este mai bine pentru mine. Dacă aş avea oportunitatea de a pleca din ţară pentru un job bine plătit şi un viitor de succes, aş face-o imediat. Bineînţeles, după terminarea studiilor.

 

Poţi fi o persoană complet normală şi să trăieşti o viaţă împlinită chiar şi fără părinţii tăi. Un lucru pe care l-am învăţat din mica mea experienţă de viaţă. Doar pentru că ei nu sunt aici acum, asta nu înseamnă că nu le pasă de tine sau nu vor să te vadă cum reuşeşti. Tot trebuie să îţi continui viaţa. Asta este ceea ce fac eu.

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Follow us