April 5, 2018

April 5, 2018

April 5, 2018

Please reload

Recent posts
Featured posts

Olimpia's story

November 30, 2016

 

Olimpia Stanciu, a 35 -year old Romanian, met her Syrian husband 12 years ago, in Cyprus. She went to Syria together with her husband and she set up her own beautiful household, situated în Majer al-Abas' native area, 7 kilometres away from the city of Homs. They had three children and things were fine. Unfortunately, the war put an end to their happiness. 

 

“Three years ago things were fine. We had a 6- room house and an artesian well in the yard. My husband was the owner of an animal farm somewhere at the end of the village and with the money that he had, he became the breadwinner and he also managed to put some money aside. Starting with the 27th of March 2011, rebellions began în Homs. For a while everything was ok in the village,sometimes some shot guns could be heard. The 8th of February 2012 will always be the darkest date in the calendar because it was then when the tragedy of my family started. During that day, our house, where I was living with my children and a sister -in- law, was destroyed by a tank. We survived but our house became a ruin. We just couldn't stay in the village, because hundreds of tanks full of soldiers, looking for rebels, came. I was pregnant with my 4th child, when my husband told me, his brother-in-law and his wife to leave, he gave us his Mazda truck and sent us far away from the war. My husband decided to stay and take care of the farm. We reached a place called Sukhnah, 50 kilometres away from Palmyra, where we became tenants for about 6 months. But we couldn't bear the situation, I took my children and we got to Palmyra where we stayed for two years .My husband worked at a different farm until 2015 when the terrorists made their appearance and we had to run again. We decided to reach the northern border of the country, to get to Turkey, but our guides made some mistakes. We had to stop in Alep, before reaching a refugee camp in Turkey. We walked 30 kilometres , în a 60 -person group, guided by people paid with 200 euros for each person. I and my husband had each a child on our backs and the elder two children were walking. After many hours of walking, during cold,winter nights, we noticed that the younger children had lost their conscience.They were almost frozen. The other people in our group helped us with thick clothes and water. We had difficulties in reaching a village which was 3 kilometres away from Alep. The rebels controlled the town and they welcomed us, because we were by their side. But, unfortunately, hell was about to come! We saw hundreds of people with their heads cut off, thrown away in the street.

 

My children saw these atrocities as well and they will always remember them. Even today, when we feel safe, the younger ones are afraid of the planes from the military airport in Boboc-Buzau and they hide under the table. We went through hell there, then we walked towards the border with Turkey, where we used to sleep under the clear sky till the Turkish people accepted us. But the Turkish authorities separated us. My four children and I were taken to Romania, while my husband, Maher Al Abas, stayed în the refugee camp because he did not have Romanian citizenship or a passport. We got rid of the atrocities of the war, but now we have another enemy: poverty. I returned to the village where I was born, Cochirleanca, situated in Buzau and I live in a small room in an old house at the mercy of people. Here, the 4 children, Apas-9 years old, Hamad-7 years old, Nagip-6 years old, Saeer-5 years old go through a lot of difficulties and they miss their father they have not seen for such a long time. They go to school, but they almost have nothing from what the other children have. It's very difficult because only the eldest child knows how to speak Romanian, the others know only the Arabic language. I do not have any incomes and I can't work either till my husband comes because I just cannot leave my children by themselves. They are still scared and shocked by the tragedies they had seen.I don't have the right to any allowance or any other right given by the Romanian government as I have no documents. 

 

I want to thank the Romanian government because they helped me and my children to leave Turkey and I would also like to thank The Erasmus+ team, who supported us and brought my children textbooks, school supplies and other things that we needed so much.” 

 

––––––––––––––––––

 

Olimpia Stanciu, o româncă de 35 ani şi-a cunoscut soţul sirian în urmă cu 12 ani, în Cipru. După un an, şi-a urmat soţul în Siria, unde şi-au întemeiat o frumoasă gospodărie în localitatea natală a lui Maher al-Abas, la şapte kilometri distanţă de oraşul Homs. Aveau împreună trei copii, iar lucrurile mergeau bine. Doar ca fericirea le-a fost curmată de razboi. 

 

”Trăiam foarte bine până acum cinci ani. Aveam casă cu şase camere şi fântână arteziană în curte. Soţul deţinea la marginea satului o fermă de animale. Cu banii obţinuţi soţul ţinea toată familia şi reuşea să şi pună deoparte. După 27 martie 2011, au început revolte în Homs. A fost linişte în comună, o perioadă, se uzeau doar sporadic împuşcături. 8 februarie 2012 va rămâne o dată neagră în calendar, întrucât atunci a început drama familiei mele. În acea zi, un tanc a tras direct în casa în care eram împreună cu copiii şi o cumnată. Am scăpat cu viaţă însă casa a fost distrusă, devenind nelocuibilă. Nu se mai putea sta în comună, pentru că veniseră sute de tancuri cu militarii care căutau rebeli din casă în casă. Eram însărcinată cu al IV-lea copil, când soţul ne-a grupat cu cumnatul, soţia lui, ne-a dat camioneta Mazda şi ne-a trimis departe de război. Soţul a rămas la fermă. Am ajuns în localitatea Sukhnah, la 50 de kilometri de Palmyra, unde am locuit vreo şase luni cu chirie. Nu am mai rezistat, am luat copiii şi am venit în oraş, în Palmyra, unde am stat vreo doi ani de zile. Soţul a lucrat tot la o fermă până în 2015 când au sosit teroriştii şi aici şi am fost puşi iar pe drumuri. Am hotărât să plecăm spre graniţa de nord a ţării, pentru a ajunge în Turcia, numai că planurile ne-au fost încurcate de călăuze. Am fost nevoiţi să facem un popas în Alep, înainte să ajungem într-o tabără de refugiaţi din Turcia. Am mers pe jos 30 de kilometri, într-un grup de vreo 60 de persoane, duşi de călăuze plătite cu câte 200 de euro pentru fiecare persoană. Eu şi soţul meu aveam în spate câte un copil, iar cei doi mai mari mergeau pe langă noi. După ore de mers noaptea în timp de iarnă, am constatat ca cei mici nu mai erau conştienţi- aproape înghetaseră. Ajutorul a venit din partea celorlalţi parteneri de drum care aveau asupra lor haine groase de rezervă şi apă. Am ajuns cu greu într-un sat aflat la trei kilometri distanţă de Alep. Oraşul era pe mâna rebelilor şi ne-au primit bine, pentru că veneam din partea lor. Dar aici am văzut iadul pe pământ! Sute de oameni decapitaţi şi aruncaţi pe străzi. Nenorocirile le-au văzut şi copiii mei, care au rămas marcaţi pe viaţă. Chiar și acum, când suntem în siguranţă, cei mici se sperie când aud avioane de la aeroportul militar de la Boboc-Buzău şi se bagă sub masă. Am trăit un calvar acolo,apoi am mers către graniţa cu Turcia, unde dormeam în aer liber, până când ne-au deschis turcii şi ne-au primit. Însă autorităţile turce ne-au separat. Pe mine şi pe cei 4 copii ne-au trimis în România, în timp ce capul familiei, Maher Al Abas, a rămas în tabăra de refugiaţi pentru că nu are cetăţenie română şi nu are paşaport. Am scapat de atrocitatile razboiului, însă acum ne luptăm cu sărăcia. M-am întors în localitatea buzoiană Cochirleanca, acolo unde m-am născut şi locuiesc într-o camaruţă dintr-o casa bâtrînească, din mila sătenilor. Aici, cei patru copii, Apass-9 ani, Hamad-7 ani, Nagip-6 ani, Saeer-5 ani, sunt măcinaţi de greutăţi dar şi de dorul de tată pe care nu l-au mai văzut. Acum se duc la şcoală, însă nu au aproape nimic din ceea ce au colegii lor. Este greu pentru că doar cel mare ştie puţin limba romană, ceilalţi vorbesc doar limba arabă. Eu n-am niciun venit şi nici nu pot să lucrez până nu vine soţul meu pentru că n-am cu cine să-i las pe cei mici. Sunt încă speriaţi şi şocaţi de tragediile pe care le-au văzut. Fără niciun act nu pot beneficia de alocaţie şi de niciun drept oferit de statul român. 

 

Vreau să mulţumesc statului român că a facilitat plecarea mea şi a copiilor din Turcia şi echipei Erasmus+, care ne-a acordat sprijin şi le-a adus copiilor mei manuale, rechizite şi alte bunuri de care avem nevoie”. 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Follow us